M-am mintit de prea multe ori spunandu-mi ca o sa fie bine,spunandu-mi ca el se va schimba,ca toate promisiunile pe care ni le facusem aveau sa devina realitate,dar la un moment dat am cedat...Nu am mai rezistat sa merg pe acelasi drum,pe care,lacrimile imi erau singura alinare,in care adormeam noptile plangand ,asteptandu-l pe EL.Nu mi-a fost usor sa ma indepartez,simteam cu fiecare vorba cu care il raneam ca mi se rupe inima in doua,dar eram constienta ca in acel moment era singura solutie.M-am transformat intr-un bloc de gheata si am decis sa-i trimit un mesaj,cu toate ca nu era prima data cand adusesem vorba de o potentiala despartire : "vreau o pauza,nu mai rezist "...si cu aceste vorbe s-a spulberat universul meu magic.Cu aceste vorbe am pierdut bucuria de a trai,iar ochii mei au uitat sa mai zambeasca,ei si-au pierdut stralucirea pe care,niciun pansament pus deasupra ranii sangerande nu le-a putut-o reda. Mi-am izolat sufletul atat de bine si mi-am ascuns trairile interioare astefel incat,privindu-ma iti dadeam impresia,ca el n-a insemnat nimic. Am fost ranita,dar la randul meu am ranit-in orgoliu...acolo unde doare un barbat cel mai tare. Nu stiu daca ar fi fost mai bine sa raman alaturi de el si sa lupt sau e mai bine asa, asta nu voi stii niciodata...stiu doar ca timpul vindeca chiar si cele mai profunde rani si sper ca intr-o zi sa am puterea de a mai iubi si lupta o data...
