El...

Alaturi de el,traiam raiul si iadul pe Pamant.In fata lui,sufletul mi se dezbraca de secrete,eram eu,tot ceea ce imi doream sa fiu.Era suficient sa-i intalnesc privirea de copil,care ascundea ganduri nebanuite,ca sa mi se umple sufletul de fericire.Tot ceea ce visam vreodata,se afla chiar in fata mea.El era barbatul care-mi tulburase multe nopti si pentru care varsasem multe lacrimi,dar in bratele caruia ma simteam in siguranta,in mainile lui mi-as fi pus inima si viata,pentru ca stiam ca nu m-ar fi ranit vreodata...nu cu intentie.
Stiam ca pentru el nu eram o oarecare,il simteam al meu cu toata fiinta si stiam ca mereu aveam sa fiu dragostea lui,in ciuda ironiilor sortii.Pentru el scriam,pentru el existam,el imi dadea acea putere de a face totul.
"-Daca m-ai iubi si tu la fel de mult pe cat te iubesc eu",imi spuse intr-o zi.
"-N-ai de unde sa stii asa"! ii raspundeam plina de siguranta.
 In acea clipa ma privise cu dispret.In inima lui inca sangera rana produsa de faptul ca trecusem prin fata lui cu altul.
"-De ce trebuia sa te afisezi cu el?"
Nu stiam ce sa-i raspund.In acel moment nu ma gandisem ca pot sa-i fac rau,nu credeam ca o banala plimbare poate sadi atata neincredere.Si la urma urmei noi eram despartiti.De ce trebuia sa dau explicatii?Eram pusa la zid si batuta cu propriile arme.In momentul acela am ajuns sa ma intreb,daca nu cumva chiar avea dreptate,poate ca nu-l iubisem suficient de mult incat sa raman langa el...
Priveam ochii aceia de copil,care imi spuneau totul si totusi parca nu spuneau nimic.Pentru prima data,ma simteam vinovata.Zile intregi dupa aceea,m-a urmarit acea intrebare!